Nicolae Prelipceanu (n. 10 august 1942, Suceava) este un poet si publicist roman contemporan. A urmat liceul la Curtea de Arges si a absolvit Facultatea de Litere la Cluj‑Napoca. A lucrat ca redactor la revista „Tribuna” din Cluj‑Napoca si la ziarul „Romania libera”, unde a coordonat pagina culturala. A fost consilier de stat in guvernul Victor Ciorbea. In prezent este redactor‑sef al revista „Viata romaneasca”. Este membru in structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor si membru in consiliul consultativ al revistei „Steaua” din Cluj‑Napoca.
Debuteaza in 1966 cu volumul Turnul inclinat. Dintre numeroasele volume de versuri, s‑a bucurat de o foarte calduroasa primire critica selectia Ce‑ai facut in noaptea Sfantului Bartolomeu, Editura Eminescu, 1999, in care sunt adunate versuri din plachetele: De neatins de neatins, 1978, Jurnal de noapte, 1980, Fericit prin corespondenta, 1982, Binemuritorul, 1996, Zece minute de nemurire (1983), Scara interioara (1987).
1. Considerati ca Romania de azi este diferita de cea anterioara anului 1989? Din aceasta perspectiva, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastra, de o magistratura de dinainte de 1989 si de una de dupa 1989?
Ei, cum Dumnezeu sa nu fie o alta Romanie cea de azi fata de cea dinainte de 1989? Cu toate sechelele noastre, chiar noi, cei care am trait inainte de 89, nu mai suntem aceiasi. Dreptul la opinie libera ne‑a indreptat putin spinarile incovoiate. Prin 53 sau 54, tatal meu, magistrat intr‑o resedinta de raion din Ardealul indepartat, a fost prima oara confruntat cu noua „justitie”: secretarul de raion l‑a chemat si i‑a spus cum sa solutioneze un dosar in care un activist abuziv fusese dat in judecata de taranii dintr‑un sat pentru brutalitatile la care‑i supusese in cursul colectivizarii. Tatal meu, uimit, nu s‑a supus si a trebuit, nu mult timp dupa aceea, sa se deghizeze, departe, mai la sud, in notar public. Nu‑i vorba ca „bratul lung al revolutiei” l‑a ajuns si acolo peste cativa ani, trimitandu‑l in somaj si apoi ca jurisconsult de IAS, daca mai tineti minte ce era asta. Inainte de 1989, dupa cum se stie, dreptatea era una de clasa, adica exact la polul opus justitiei adevarate. Caci justitia e de principiul „amicus Plato sed magis amica veritas”. Dupa 1989, fireste, lucrurile au fost repuse in matca lor fireasca. Chiar daca exista si azi imixtiuni ale politicului, ele nu mai sunt obligatorii si cred ca un judecator care nu se conformeaza, am naivitatea sa cred asta, nu mai este silit sa‑si paraseasca profesia. Desi, pensionarea intempestiva a procurorului Dan Voinea, care lucra la dosarele revolutiei, ar demonstra ca m‑am pripit.
2. Ar trebui trecuta cu vederea colaborarea unor magistrati cu serviciile Securitatii, data fiind experienta si competenta acumulata (stiut fiind ca un bun specialist se formeaza in multi ani) sau ar trebui ca aceste persoane sa fie expuse si indepartate din profesie? Solutia din Germania de Est, unde, dupa caderea zidului si reunificare, judecatorii din perioada comunista au fost indepartati, este cea mai buna?
Dar cei formati, sau mai bine zis deformati de falsa justitie a regimului comunist, chiar sunt buni specialisti? Cel care a invatat multa vreme, fie si cu de‑a sila, sa judece doar dupa legea „eticii si echitatii socialiste” nu mai e, orice ati spune, un bun specialist pentru aceste vremuri. Pur si simplu, pentru ca raspunde exigentelor altui tip de justitie. Chiar daca nu m‑as gandi cu capul meu si tot as fi de acord cu solutia din Germania, unde judecatorii din fosta R.D.G., inteleg, au fost epurati. Dar si fara modelul german e foarte limpede ca nu poti face justitie independenta cu oameni obisnuiti sa li se dicteze solutiile de catre partid. Si chiar daca nu sa li se dicteze fiecare, oricum, modelul fiind creat, el lucra in capul lor mai mult decat impulsul de dreptate, sa zicem, absoluta. Deci, cred ca magistratii dinainte ar trebui sa se reprofileze. Numai ca la noi ei au fost reprofilati in functii care conduc justitia, o solutie tipica romaneasca. Pentru ca aici nu e estul Germaniei, ci Estul propriu zis.
3. Considerati ca si in prezent, in lume si in Romania, puterea politica exercita influenta sau control asupra magistratilor? In ce modalitate? Prin ce parghii?
Sigur, independenta justitiei e un ideal, mai ales aici, la noi, unde dainuie sechelele de care am vorbit mai sus. Cred totusi ca‑si face loc o anume independenta a justitiei, desi ma tem ca o justitie absolut independenta nu exista inca si nu numai la noi. Vad, de altfel, la televizor, citesc in ziare despre cazuri clare de influenta politica asupra justitiei. Cazul recent, al lui Dominique de Villepin, in Franta, pe care presedintele Nicolas Sarkozy l‑ar fi vrut condamnat si scos din viata politica, imi confirma independenta acelei justitii. Nu exclud alte episoade, care pot sustine exact contrariul. La noi, modalitatile de influentare, eventuala, a justitiei, sunt grosolane, ca mai toate metodele din viata politica romaneasca. Probabil ca se da un telefon sau se sugereaza ca presedintelui sau altui suspus i‑ar placea cutare solutie si probabil ca unii judecatori, mai ales dintre cei care au deja antrenamentul unui asemenea comportament, dinainte de 1989, reactioneaza conform asteptarii celui care da telefonul sau a celui de mai sus de telefonist. Desigur exista si presiunile de alt tip, cu avansarea etc.. Nu am acum in minte toate parghiile pe care le vezi, ca la Roentgen, in atatea solutii date unor dosare. Dincolo de zona aceasta, de sus, cred ca justitia e independenta. Numai ca, as spune, ce folos daca independenta nu e de sus si pana jos? Mai sunt si alte influente: un magistrat roman a retrocedat (in cazul nostru verbul e pur simbolic) o vila superba pe un act din primavara sau vara lui 1940, care avea inscrisa adresa „str. Nicolae Iorga”. Marele istoric nu fusese inca ucis si asta stia, poate, si magistratul respectiv, cum ar fi trebuit sa stie ca strazilor nu li se dadeau nume de personalitati in viata (cu exceptia sefilor de state aliate, caci strada se numea... Mussolini). Oare cat o fi costat lapsusul acelui judecator?
4. Daca ar trebui sa va adresati unei instante din Romania, pentru a va ocroti un drept, ati avea incredere in sistem, in general, si in judecator, in special? Exista vreo diferenta intre ceea ce ar trebui sa fie un judecator si ceea ce el este, in realitate?
Sunt doua locuri in care un cetatean roman nu ar trebui sa ajunga niciodata: la spital si la judecatorie. Asa se spune. Nici eu n‑as vrea sa ajung in nici unul dintre aceste doua locuri. Am, totusi, incredere in magistratul roman, desi imi pastrez si o serioasa indoiala. Dar increderea mea e cu atat mai solida, cu cat sunt mai departe de tribunal. Cand ma apropii, ea mai paleste... Datorita educatiei mele, sunt uluit ori de cate ori de un judecator care a luat mita. Toti ne imaginam ca un magistrat ar trebui sa fie ca‑n tarile civilizate, unde nu te poti apropia de el spre a‑l influenta. Poate ca e o naivitate, asa cum naivitate a fost, cat eram sub talpa comunista convingerea ca sub poala democrata e insusi paradisul. Noi avem in minte figuri, mai mult de cinema, ale unor judecatori americani sau englezi, mai putin germani sau francezi. Dar noi nu suntem nici americani, nici englezi, nici germani si nici, vai, francezi. Si atunci cum sa nu te miri cand deschizi ochii la omul real, de la noi, fie el si judecator, ca nu e ca aceia. Dar sunt convins ca poate deveni.
5. Ce socotiti ca ar trebui sa faca membrii acestui corp profesional pentru intarirea independentei si sporirea increderii publicului in actul de dreptate? Cum ar trebui sa se comporte un judecator? S‑a nascut oare judecatorul ideal?
Judecatorul ideal nu s‑a nascut, cum nici cetateanul ideal nu s‑a nascut si nenascut va ramane. Omul nu e un robot, iar judecatorul, oricat ar fi el de drept, tot om ramane si poate gresi. Cred ca primul pas pe care ar trebui acest corp profesional sa‑l faca ar trebui sa fie, daca nu eliminarea, atunci macar inlaturarea de la decizia asupra justitiei si a judecatorilor a tuturor acelora care s‑au ilustrat in pseudo‑justitia comunista, ca sa nu mai vorbesc de aceia care au fost chiar informatori ai Securitatii. Daca magistratii vor spune nu politicienilor care vor mai incerca sa se amestece in actul de justitie, atunci publicul isi va schimba opinia. Sau daca nu si‑o va schimba el, publicul de azi, atunci va fi schimbat publicul, pentru ca pe termen lung, spunea un vestit economist, toti suntem morti, iar generatiile viitoare se vor trezi la o alta realitate a justitiei. Sigur ca judecatorul care are de solutionat 50 de dosare pe saptamana nu va avea timp sa asculte cum trebuie ce i se spune de catre impricinati sau martori si eroarea se poate strecura, dar asta sa nu cumva sa‑l deformeze in alt sens, nu departe de cel din socialism, adica sa nu prea dea atentie omului din fata sa. E un pericol care‑l pandeste pe magistrat dintotdeauna. Pentru ca magistratul nu e Dumnezeu. La Judecata de Apoi va fi si el un impricinat, ca toata lumea, in genunchi.